Știu că nu e frumos să arunci gunoiul pe jos. Mi s-a spus asta de mic. Dar niciodată nu mi s-a explicat cu adevărat de ce, dincolo de „e urât” și „e nepoliticos”. De când am studiat tema deșeurilor, înțeleg cu totul altceva.

O pungă de plastic durează până la o mie de ani să se descompună. O mie de ani. Eu nu îmi pot imagina o mie de ani. Înseamnă că o pungă aruncată de mine azi va fi tot acolo când vor trăi strănepoții stranepotilor mei. Asta mi s-a părut absolut șocant.

La școală am făcut un exercițiu în care am numărat câte ambalaje de plastic folosim într-o singură zi. Eu am numărat șapte, și asta fără să mă fi gândit special la asta. Șapte în o zi. Înmulțit cu câte zile am eu… e mult prea mult.

Ceea ce m-a deranjat cel mai tare a fost să aflu că plasticul se rupe în bucăți din ce în ce mai mici, numite microplastice, și că ajung în apă, în pești, și până la urmă și în mâncarea noastră. Adică noi mâncăm plastic fără să știm. Nu mi se pare deloc normal.

Acasă am convins-o pe mama să punem coșuri separate pentru hârtie și plastic. La început zicea că e complicat, dar de fapt nu e deloc greu dacă te obișnuiești. Eu sortez acum automat, nu mai stau să mă gândesc.

Îmi doresc să existe mai multe containere de reciclare și în orașul nostru. Uneori vreau să sortez dar pur și simplu nu am unde să duc plasticul sau sticla. Cred că asta e și vina autorităților, nu doar a noastră.