Bunica îmi povestește uneori despre iernile din tinerețea ei. Zăpadă până la brâu, gerul care crăpa pietrele, sănii și patine pe râu. Iernile mele nu seamănă deloc cu ce descrie ea. Eu am crescut cu ierni blânde, cu zăpadă care vine și pleacă în câteva zile, cu temperaturi de primăvară în luna ianuarie.

La început credeam că e doar o schimbare normală, că timpurile se schimbă. Dar la școală am înțeles că nu e ceva întâmplător – este un semn al schimbărilor climatice cauzate de activitățile umane.

Cel mai greu mi-a fost să înțeleg că eu, un elev de gimnaziu din Turda, am contribuit și eu la asta prin lucruri pe care le fac zilnic. Prin energia pe care o consum, prin plastic, prin mâncare. Nu am vrut să fac rău, dar am contribuit.

Nu mă simt vinovat, pentru că nu știam. Dar acum că știu, am responsabilitatea să fac altfel. Asta mi s-a spus la școală și cred că e corect – cunoașterea aduce responsabilitate.

Mă tem un pic pentru viitor. Nu știu cum va fi clima când voi fi adult. Sper că oamenii vor lua decizii mai bune de acum înainte – la nivel mondial, nu doar individual. Un copil care sortează gunoiul nu poate compensa o fabrică uriașă care poluează.

Dar cel puțin pot face ce depinde de mine. Și pot vorbi despre asta. Poate că asta contează mai mult decât cred.