Vara trecută, în grădina bunicilor, am văzut un fluture mare, portocaliu cu negru, pe care nu îl mai văzusem niciodată. Am făcut o poză și am căutat pe internet – era o specie pe care o cheamă fluturele ochi-de-păun. Mi s-a părut atât de frumos că am stat minute bune să mă uit la el.

De atunci am început să fiu mai atent la insectele și plantele din jur. E fascinant câte lucruri există în jur dacă te uiți cu adevărat. Dar și înspăimântător, pentru că am aflat că multe specii dispar sau sunt pe cale de dispariție.

La școală am discutat despre biodiversitate și mi-am dat seama că fiecare specie contează. Nu poți să scoți o verigă din lanțul vieții fără să afectezi tot restul. E ca un puzzle – dacă lipsește o piesă, imaginea nu mai e completă.

Albinele m-au impresionat cel mai mult. Știam că fac miere, dar nu știam că fără ele nu ar putea crește o mare parte din fructele și legumele pe care le mâncăm. Dacă dispar albinele, dispare și o parte importantă din hrana noastră. Asta mi s-a părut un argument concret, nu abstract.

Acum când văd o albină la flori, în loc să mă feresc speriată, stau locului și mă uit. Ea e acolo să muncească, nu să mă atace. Am învățat să respect asta.

Sper că fluturele ăla portocaliu va mai fi în grădina bunicilor și vara viitoare. Și că generația mea va lăsa lumea cu cel puțin la fel de multe specii ca cea pe care am găsit-o noi.