Nu poți să vezi gazele cu efect de seră. Sunt acolo, în aerul pe care îl respirăm, dar invizibile. Mi s-a părut ciudat că ceva atât de mic și de nevăzut poate schimba clima întregii planete.

Dar asta am înțeles la școală – că dioxidul de carbon, metanul și alți câțiva compuși se acumulează în atmosferă și rețin căldura soarelui ca un fel de pătură uriașă în jurul Pământului. Cu cât patura e mai groasă, cu atât e mai cald.

Ceea ce m-a surprins e că efectul de seră în sine nu e ceva rău – fără el planeta ar fi înghețată. E prea mult din el care e problema. Și noi, prin tot ce facem, adăugăm tot mai mult la acea pătură.

M-am gândit că fiecare aparat electric pe care îl las în priză, fiecare drum cu mașina, fiecare bucată de mâncare irosită contribuie, cât de cât, la creșterea acestor gaze. Nu m-am simțit bine aflând asta. Dar nici nu mi-am acoperit ochii.

Acasă am început să fiu mai atent la ce las pornit. Televizorul în stand-by, încărcătorul în priză fără telefon conectat – lucruri mici care consumă energie fără să ne dăm seama. Acum le scot din priză.

Știu că gesturile mele sunt mici. Dar dacă le face toată lumea din clasa mea, și toată clasa de lângă, și toată școala… devine ceva mai mare. Asta cred.